Fără avertisment

Dorul de noi, regăsit în 2026.

Trecutul m-a ajuns din urmă, fără avertisment. Cu o vibrație care m-a dus direct în anii ’80, acolo unde viața era mai simplă, dar paradoxal mai plină. Ce a declanșat totul?

Un articol din New York Times pe care l-am citit: „De ce vrem să fie 2016 din nou”. De acolo am aflat despre noul trend de pe Instagram, acolo unde utilizatorii postează despre nostalgia ultimilor 10 ani. Recunosc, nu folosesc Instagram prea des. Nu mă reprezintă pozele ultra-stilizate și filtrele lucioase. Dar ceva din articol, corelat cu workshop-ul la care am participat aseară (un atelier de identificare a resurselor și setare de intenții pentru 2026), m-a purtat inevitabil și pe mine înapoi în timp. Nu doar cu un an, așa cum ni se cerea la workshop, ci cu mulți ani înainte. În lumea noastră de atunci, a decrețeilor. Generația mea, crescută într-un timp fără like-uri, dar care, deși plină de lipsuri, era și plină de lucruri care contează: conexiunea umană profundă.

Nostalgia mea nu a fost o fugă, ci mai degrabă o hartă interioară. Am reflectat la materialul citit: de ce vrem să revenim la 2016? Poate pentru că internetul de atunci era încă liber, spontan, imperfect. Nu ne măsura respirațiile și nu ne filtra viețile. Postai ce simți, fără să te gândești la algoritmi sau calcule invizibile. În ’89 nu aveam Instagram. Aveam cozi nesfârșite și cartofi fierți pe masă. Aveam casete, Europa Liberă și prieteni care veneau la ușă, nu se uitau doar pe un story. Aveam o lume mică, dar vie, palpabilă. Una care nu ne cerea să demonstrăm în fiecare zi că existăm.

Și exact asta spune și Kate Kennedy, în „One in a Millennial”: internetul s-a schimbat. Feed-ul - acel mic gest de sinceritate, a dispărut. În locul lui a venit algoritmul, cu alegerile lui făcute în locul nostru. Nu mai citim ce vrem, ci ce ne apare în față- ce ni se servește. În cazul nostru, trecerea asta se simte și mai intens: am trecut de la lipsa hârtiei igienice la lipsa autenticității. De la cozi reale la cozi de conținut.

Poate că de aici vine nostalgia. Nu din dorul de pozele din 2016. Ci din dorul de noi.

Ce luăm cu noi în 2026?

La workshop, am vorbit despre intenții și resurse. Dar, de fapt, am vorbit despre întoarcere: la noi, la valorile noastre, la esențial, la ce contează cu adevărat. Și poate asta e lecția acestui final de ianuarie: Nostalgia nu e un semn că îmbătrânim, ci un semn că ne întoarcem la lucrurile valoroase din trecut.

Tu ce amintire ai din trecut?

Scrie-mi. Hai să construim împreună un fir de povești ale decrețeilor. Fără filtru, fără decor, fără algoritm.

Inspirație NYT 2025. Playlist bonus: „Amintiri din ’80” pe Spotify!